Muzeul Național al Agriculturii prezintă:
Coș pentru depozitat cereale
Păstrarea recoltei a reprezentat din cele mai vechi timpuri una dintre preocupările esențiale ale țăranului român. După recoltare și treierat, asigurarea cerealelor pentru hrana zilnică și pentru recolta anului următor era vitală pentru supraviețuirea familiei și continuitatea gospodăriei. În acest context, omul a căutat mereu cele mai eficiente soluții de depozitare, iar coșurile pentru cereale, destinate depozitării cerealelor (grâu, porumb, ovăz etc.) au devenit unele dintre cele mai răspândite și ingenioase mijloace utilizate în spațiul rural.
Aceste coșuri erau confecționate din nuiele împletite, de regulă de răchită, având forme diferite (rotunde, ovale, pătrate, sau dreptunghiulare), unele fiind mai largi la gură sau la bază, adeseori fiind fixate pe picioare din lemn pentru a le conferi stabilitate și a fi protejate de umezeală. De obicei, se acopereau cu capace din lemn, ori cu trestie sau coceni de porumb. Împletitura, realizată cu mare migală, era bine îndesată, iar interiorul, mai rar și exteriorul, era lipit cu un strat de lut amestecat cu bălegar de cal sau pleavă. Acest strat de lut asigura rezistența pereților coșului, împiedica pierderea boabelor și oferea o protecție sporită împotriva dăunătorilor. Soluția tehnică îmbina perfect utilitatea cu resursele disponibile în mediul rural, reprezentând totodată o dovadă a adaptabilității și ingeniozității țăranului român.
Confecționarea acestor coșuri presupunea stăpânirea artei împletitului, una dintre cele mai vechi îndeletniciri ale omului. Meșteșugul era transmis din generație în generație și nu necesita unelte speciale, fiind realizat exclusiv cu ajutorul mâinilor. Rezultatul era nu doar un obiect practic, ci și unul cu valoare estetică, armonios proporționat și variat ca formă. În funcție de zonă, aceste recipiente purtau denumiri diferite: hambare, târne, țarcuri pentru bucate, jignițe, fiecare nume purtând amprenta culturală a regiunii din care provenea. Dimensiunile coșurilor reflectau adesea nivelul economic al gospodăriei: familiile mai înstărite dețineau recipiente de capacitate mare, în timp ce micii gospodari utilizau coșuri de dimensiuni reduse.
Colecția Muzeului Național al Agriculturii, compusă din numeroase coșuri și hambare pentru depozitat cereale provenite din diferite zone etnografice, constituie un reper important pentru cercetarea istorică, etnografică și antropologică a vieții rurale românești. Prin aceste obiecte, vizitatorii pot înțelege nu doar tehnicile agricole tradiționale, ci și modul de viață al țăranului român, bazat pe echilibrul dintre resurse, muncă și necesitate.
Un exemplu valoros din colecție este coșul achiziționat din localitatea Unirea, județul Călărași, care poate fi admirat în expoziția de bază a Muzeului Național al Agriculturii, ”La pas prin lumea satului”. Confecționat din nuiele de răchită, de formă cilindrică, având interiorul pereților căptușit cu lut amestecat cu pleavă pentru etanșeitatea necesară păstrării cerealelor, cu dimensiuni de aproximativ 60 cm înălțime și diametrul de 80 cm, acest recipient putea depozita în jur de 100 kg de cereale, echivalentul a doi saci, fiind ideal pentru nevoile unei gospodării țărănești.
Răspândirea largă a acestor coșuri în întreaga țară reflectă specificul agriculturii tradiționale, bazată pe suprafețe mici cultivate, menite să asigure hrana zilnică a familiei. Astăzi, în contextul modernizării și al industrializării agriculturii, asemenea obiecte și-au pierdut funcția practică, însă păstrarea și valorificarea lor în muzee reprezintă o mărturie a ingeniozității, a tradiției meșteșugărești și a modului de viață al satului românesc. În plus, meșteșugul împletirii coșurilor cunoaște încercări de revitalizare, fiind redescoperit ca activitate cu valențe artistice și patrimoniale.
Muzeograf, Teofil Androne
MUZEUL NAŢIONAL AL AGRICULTURII Slobozia
