Muzeul Național al Agriculturii prezintă:
DOGĂRIA: MEȘTEȘUG ROMÂNESC DE TRADIȚIE
De la amfora romană la butoiul de stejar românesc
Dogăria, unul dintre cele mai vechi și importante meșteșuguri tradiționale din România, meșteșugul care transformă lemnul în doage și vase mari pentru depozitarea produselor agroalimentare, este o veritabilă artă cu rădăcini adânci în istoria satului românesc. De-a lungul secolelor, dogarii au fost nelipsiți din gospodăriile rurale, la fel cum olarii și fierarii erau parte integrantă a comunităților.
În primele etape ale feudalismului, munca dogarului era strâns legată de agricultură. Dar, pe măsură ce economia se diversifica, meșteșugurile s-au specializat, iar dogăritul a cunoscut o evoluție aparte. Viticultura și pomicultura, practicate pe suprafețe întinse, mai ales în regiunile deluroase și montane, au creat o nevoie permanentă de vase din lemn, fie pentru prelucrarea fructelor, fie pentru depozitarea lor. Dogarii erau astfel extrem de căutați, asigurând necesarul gospodăriilor, al producătorilor și al comercianților locali.
Butoaie, putini și ciubere: comoara ascunsă în lemn
Dogarii produceau o gamă variată de obiecte: vedre, butoaie, butii, budane, putini, găleți, ciubere (deje), hârdaie, donițe, cofe sau pâlnii de lemn. Toate aceste vase erau esențiale în gospodăria țărănească. În zonele viticole, butoaiele de stejar erau aurul tăcut al pivnițelor, păstrând vinul la calitatea dorită. În zonele montane, ciuberele și putinile făceau parte din universul păstorilor.
Unelte cu suflet: toporul, rindeaua și compasul dogarului
Dogarii lucrau cu unelte specializate, transmise din generație în generație. Printre acestea se regăseau toporul de dogar pentru fasonarea buștenilor, rindeaua pentru ajustarea muchiilor doagelor, cuțitoaia pentru curățarea interioară, sfredele pentru găuri, compasul și cumpăna pentru verificări, dar și ciocanul de dogar pentru fixarea cercurilor metalice. Fiecare unealtă purta amprenta muncii migăloase și a meșteșugarului care o folosea.
De la pădure la cramă – drumul lemnului prin mâna dogarului
Lemnul de stejar, fag sau salcâm trecea prin mâinile dogarului pentru a deveni vas etanș și rezistent. Doagele fasonate cu grijă erau prinse cu cercuri metalice, transformându-se în recipiente ideale pentru vin, țuică, lapte sau brânzeturi. Astfel, dogarul făcea legătura dintre pădure și cramă, dintre natură și masa țăranului.
Breslele: sprijin și solidaritate în comunitate
La fel ca alți meșteșugari, dogarii s-au organizat în bresle, asociații care le protejau drepturile și asigurau sprijin material și moral în caz de nevoie. Dacă un membru era afectat de calamități sau necazuri, ceilalți îi acordau împrumuturi sau ajutoare. În caz de deces, cheltuielile de înmormântare erau suportate de breaslă.
Breslele nu erau doar un simplu suport financiar, ci reprezentau o rețea de solidaritate și o formă de organizare socială, cu semne heraldice, blazoane și sigilii proprii. Tinerii începeau ca ucenici, învățând meșteșugul sub diverse denumiri (parvulus, tyro, juvenus etc.), pentru ca mai târziu, odată deveniți calfe, să-și poată valorifica forța de muncă și să-și câștige locul în comunitate.
Astfel, dogăria nu era doar un meșteșug, ci era o parte esențială a vieții rurale, un liant între tradiție, economie și comunitate, care a modelat satul românesc timp de secole.
Dogăria în zilele noastre: tradiție care sfidează actualitatea plasticului și a inoxului
Deși industrializarea și apariția recipientelor din metal și plastic au redus numărul dogarilor, meșteșugul nu a dispărut. În prezent, butoaiele de stejar românesc sunt căutate de crame din Franța, Italia și SUA, iar muzeele etnografice păstrează vie memoria dogăriei. În zone precum Dealu Mare, Vrancea sau Maramureș, dogarii încă își duc mai departe meseria.
Dogăria este mai mult decât o tehnică, este o expresie a ingeniozității și a răbdării. Vasele nu sunt doar recipiente, ci și obiecte cu frumusețe proprie, care transmit respectul pentru natură și pentru munca bine făcută.
Astăzi, dogăria este recunoscută ca parte a patrimoniului cultural imaterial al României. Ea nu mai este doar o meserie, ci un simbol al identității și continuității noastre, un meșteșug care merită redescoperit și transmis mai departe.
„Gărdinarul” de la Muzeul Național al Agriculturii – martor tăcut al meșteșugului uitat
Unul dintre exponatele remarcabile care ilustrează viața rurală tradițională este gărdinarul de la Muzeul Național al Agriculturii. Aceasta provine de la Bucur Ahilie, din localitatea Suditi, și este un obiect tradițional românesc, simbol al meșteșugului local, folosit în prelucrarea lemnului pentru confecționarea doagelor și a altor produse din lemn.
Instrumentul are un corp din lemn, de formă patrulateră cu capete rotunjite, prevăzut cu trei orificii: două pentru introducerea tijei și unul pentru montarea penei de fixare. Această structură permite realizarea doagelor cu precizie, fiind esențială în confecționarea vaselor tradiționale din lemn.
Vizitând Muzeul Național al Agriculturii, veți avea parte de o incursiune în viața rurală tradițională, oferită de expoziția de tâmplărie, care evidențiază importanța meșteșugurilor precum dogăritul în economia satului românesc.
Muzeograf Marian Ion Foto Mădălina Enescu
MUZEUL NAŢIONAL AL AGRICULTURII Slobozia
