Muzeul Național al Agriculturii prezintă:
Juvelnicul
Pescuitul este una dintre cele mai vechi îndeletniciri ale înaintașilor noștri. Pescarii formau comunități numeroase în satele aflate pe marginea bălților Dunării, a lacurilor, râurilor, iazurilor și heleșteelor de pe teritoriul țării noastre, unde această activitate constituia o ocupație de bază. De-a lungul timpului, în acest domeniu au fost folosite numeroase unelte și procedee tradiționale pentru pescuit, moștenite din generație în generație, menite să sporească eficiența capturării peștilor. Printre uneltele utilizate se numărau: undițele, cârligele de diferite tipuri, ostiile din fier, coșurile, lesele, vârșele, plasele, voloacele, năvoadele, mrejele etc. Acestea erau confecționate din materiale naturale, disponibile local.
Juvelnicul este o unealtă de pescuit care, deși pare simplă la prima vedere, are o profunzime simbolică aparte, ilustrând legătura străveche dintre om și apele țării. De-a lungul secolelor, pescarii români, fie că trăiau în Delta Dunării, pe Olt, Prut sau pe bălțile și râurile montane, au folosit juvelnicul pentru a-și hrăni familiile, respectând ritmul naturii și transmițând mai departe un meșteșug ce îmbină cunoașterea mediului cu măiestria manuală.
Cuvântul juvelnic provine, potrivit unor lingviști, din slavona veche ”živelnik”, înrudit cu termeni care desemnează ”ceva viu”. Nu întâmplător, juvelnicul nu era doar un coș pentru pește (în unele zone se numea și coșul care respiră), ci un spațiu temporar de viață, unde peștii se păstrau vii până la întoarcerea pescarului acasă sau până la vânzarea lor în piață.
Juvelnicul este un dispozitiv de pescuit pasiv, țesut din nuiele de salcie, răchită, sfoară vegetală sau, mai târziu, din sârmă metalică. Are formă cilindrică sau conică, cu o gură îngustă și un sistem rudimentar de închidere, suficient de sigur pentru a împiedica evadarea peștelui, dar aerisit, pentru a permite circulația apei. Este realizat manual, prin împletire în tehnică spiralică din nuiele de răchită, uneori întărite la capete cu sfoară sau cercuri metalice. Obiectul este construit simetric și ancorat uneori pe fundul apei cu pietre.
În România, juvelnicul este utilizat în forme variate, cu stiluri de construcție adaptate regiunii. În Delta Dunării, se întâlnesc modele mai lungi și flexibile, ancorate de lotcă, în timp ce în luncile Siretului, Prutului sau în Bălțile Brăilei, precum și în lacurile montane ori pe râurile de deal, predomină coșurile fixe, înfipte în mal.
Fabricarea unui juvelnic presupune o cunoaștere atentă a materialelor naturale potrivite. Răchita, de exemplu, este apreciată pentru flexibilitate și rezistență. Împletirea se face manual, cu multă răbdare și pricepere. Uneori, bețele de răchită erau tratate cu metode tradiționale pentru conservare, precum uscarea în cenușă sau băile în apă sărată. În comunitățile pescărești, juvelnicele se confecționau iarna, când vremea nu permitea pescuitul. Copiii învățau de mici să le împletească, un prim pas spre inițierea în tainele pescuitului, dar și o activitate care unea generațiile.
Răchita era recoltată toamna târziu sau primăvara, în stare verde, apoi se înmuia în apă pentru a deveni mai flexibilă. În unele zone, se utiliza sfoară din cânepă sau in pentru întărituri, precum și cercuri metalice pentru consolidarea structurii. Un juvelnic bine făcut putea fi folosit ani de zile, fiind adesea reparat, întărit cu sârmă sau vopsit cu ulei ars pentru conservare. Juvelnicele vechi se reparau în funcție de uzură și de anotimp. Meșteșugul se transmitea în cadrul familiei, fără planuri scrise, doar prin exercițiu și observație, un act de răbdare și îndemânare.
Juvelnicul este un obiect de patrimoniu etnografic, o tehnică autohtonă de păstrare a capturii, cu rădăcini în perioada premodernă, care ilustrează adaptarea ingenioasă la mediul umed și la biodiversitatea apelor românești. Simplitatea constructivă, folosirea materialelor naturale locale și eficiența sa, dovedesc ingeniozitatea țăranului român în valorificarea resurselor oferite de natură. El nu este doar un instrument de pescuit, ci un dialog între om și apă, între trecut și prezent. Prin el se păstrează vie o înțelepciune populară care cultivă respectul față de natură, răbdarea lucrului bine făcut și frumusețea simplității. Păstrat în muzeu, juvelnicul devine un act de memorie și o lecție pentru generațiile viitoare.
În patrimoniul Muzeului Național al Agriculturii, pescuitul este integrat în cultura agricolă. Vizitatorii pot admira obiecte muzeale din colecția de pescuit expuse în cadrul expoziției permanente de la parter, La pas prin lumea satului, printre care se numără juvelnice, plase de mână, lotcă, vârșă, documente vii ale unui meșteșug agrar al apei. Pescuitul nu a fost doar o ocupație, ci o veritabilă formă de agricultură acvatică, cu reguli, ritmuri și înțelepciuni proprii. Prin intermediul muzeului, această lume nu dispare, ci se transformă într-o lecție vie pentru generațiile viitoare.
Muzeograf Teofil Androne
