Motopompa de stins incendii
Încă din antichitate se cunosc primele organizări de prevenire şi stingere a incendiilor: în oraşele Imperiului Roman funcţionau cohorte de vigils , însărcinate cu supravegherea modului în care era folosit focul şi cu intervenţia în caz de incendiu. Evul Mediu european, cu cetăţile şi oraşele sale aglomerate şi majoritatea clădirilor din lemn, a consacrat echipele de intervenţie organizate în bresle, care acţionau cu mijloace de stingere clasice: găleţi şi sacale pentru apă, pompe manuale, topoare, scări ş.a.
Epoca modernă, inaugurată de revoluţia industrială, a dus, odată cu dezvoltarea comunităţilor umane, şi la apariţia a noi pericole de incendiu, care au avut ca rezultat înfiinţarea serviciilor de apărare împotriva incendiilor.
În România, de-a lungul timpului, s-au înregistrat o sumedenie de schimbări în structura organizatorică, denumire, efective ale pompierilor. De la primele forme de organizare şi până la domnia lui Alexandru Ioan Cuza, atunci când pompierii au pornit pe drumul pe care sunt şi în acest moment, ca armă distinctă destinată exclusiv stingerii incendiilor şi intervenţiilor în alte situaţii de urgenţă, pompierii au străbătut un drum bogat în realizări. Primele semnale care au atras atenţia asupra necesităţii înfiinţării unor echipe de stingători profesionişti, au apărut în urma marilor incendii, când s-a constatat că este nevoie de forţe organizate şi instruite, pregătite să intervină în caz de incendiu.
Un capitol important din evoluţia pompierilor îl constituiedotarea cu echipamente şi utilaje de intervenţie. Până la sfârşitul Primului Război Mondial şi pe toată perioada interbelică, pompele şi utilajele de stins incendii proveneau din străinătate. Muzeul Naţional la Pompierilor deţine o bogată şi interesantă colecţie, care reflectă evoluţia asigurării stingerii incendiilor în raport de progresul tehnico-economic, de-a lungul timpului. În perioada interbelică, industria românească producea o gamă largă de accesorii pentru pompieri, iar la sfârşitul deceniului IV se fabrica prima autopompă-cisternă cu rezervor de 1000 litri de apă. În anii '90, industria românească a produs pentru nevoi interne şi export cca. 3.000 de autospeciale, 12 nave maritime şi fluviale de stins incendii şi 20 de trenuri de stingere a incendiilor, cu dotare complexă şi performanţe de lucru dintre cele mai înalte; la nivelul anilor '80, tehnica de intervenţie a pompierilor militari era complet înnoită.
Colecţia de mijloace de stins incendii a Muzeului Național al Agriculturii, conţine un număr de 7 pompe de stins incendii. Piesa cea mai valoroasă este motopompa achiziţionată din localitatea Ozun, judeţul Covasna, construită de către fostul proprietar în atelierul rural propriu. Astfel, pe un şasiu de căruţă cu 4 roţi, este montată o pompă centrifugală, acţionată de la un motor cu aprindere prin scânteie tip “Chevrolet” de 50 CP, prin intermediul unei cutii de viteze cu 4 trepte, al unui ambreiaj şi unei transmisii cardanice. Pe şesiu mai sunt montate: bazinul de amorsare al pompei, de 50 litri, ţevile de admisie şi de refulare, precum şi postul conductorului. Întregul ansamblu era deplasat cu ajutorul a 2 cai şi a fost construit în anul 1956. Randamentul pompei este de 300 l/min., distanţa de refulare maxima de 17.5 m., iar consumul orar de 2 l/oră. Modul constructiv inedit, cu respectarea tuturor cerinţelor tehnice, forma plăcută şi mai ales eficienţa maşinii, face din aceasta un exemplar preţios al colecţiilor muzeului nostru, pe care vă invităm să le vizionaţi la sediul Muzeului Național al Agriculturii.
Muzeograf Adrian Stroe
